Relaxare...

De multe ori am o senzaţie, aşa numită deja-vu. Când trec prin anumite momente şi etape, parcă le-aş retrăi. Uneori nici nu ascult persoana fiind conştient de ceea ce va spune.

Această senzaţie însă se opreşte la bariera legată de locuri, destinaţii. Niciodată n-am putut spune că fiind într-un anumit loc, într-o locaţie anume, aceasta ar mai fi făcut parte din călătoria mea prin viaţă.

Fiind plecat câteva zile în Germania, am fost convins de colegi, în ultima seară, să mergem la un local şi să ne distrăm. În momentul în care am pătruns în incinta restaurantului Athos din Thalheim, aveam impresia că am trecut graniţa, revenind acasă. Aveam impresia că am coborât din trenul vieţii, în gara respectivă... deşi nu eram la gară!

Totul părea familiar. Dar nu era aşa, deoarece chelnerii vorbeau o altă limbă, pe care doar unul dintre noi o cunoştea. Ambianţa era plăcută şi relaxantă. Mâncarea a fost excelentă dar nu am savurat-o aşa cum trebuie, fiind concentrat asupra stării persistente.... de a mai fi fost pe acolo. Acest gând m-a urmărit până la revenirea acasă.

Mi-am întrebat părinţii dacă nu am fost cumva cu ei, în copilărie, pe acele meleaguri. Ei m-au întrebat dacă nu am febră sau dacă am consumat alcool peste măsură. Am infirmat ambele ipoteze şi mi-am regăsit neliniştea.

După două zile am revenit acasă şi am fost la petrecerea unui coleg de birou. El a ales restaurantul care-i plăcea şi noi ne-am deplasat spre acel punct. Eram puţin nehătărâţi. Intrând în restaurant, am vrut să iau loc pe o canapea, dar colegii au spus că preferă să stea pe scaun pentru este mai confortabil, aşa că m-am conformat şi eu. 

Canapeaua mi-a atras atenţia, fiind perfectă pentru petreceri, extravagantă având o culoare aprinsă care provoca din start buna dispoziţie. Eh, colegii mei au vrut un mediu mai sobru, adecvat stilului de viaţă al sărbătoritului!

Atunci am simţit senzaţia că nu sunt unde credeam că mă aflu. M-am uitat pe meniu şi astfel am avut certitudinea că mă aflu într-adevăr la restaurantul Mogambo din Bucureşti.

După zece minute, când am scăpat furculiţa pe jos, iar un chelner amabil a venit să mi-o înlocuiască am descoperit misterul. Am revăzut mobila şi... era identică cu cea din restaurantul german!

Privirea mi-a fost atrasă de scaunul medalion din lemn masiv, impunător. MI-am dat seama că este mobilier horeca , care era unul de calitate superioară, specifică restaurantelor şi barurilor. Acesta era complet tapiţat la sezut şi spătar, putându-se observa cu certitudine stilul specific, baroc, care conferă eleganţă şi distincţie.

Ceea ce aveau în comun cele două restaurante era faptul că deţineau mobilier din portofoliu EVO horeca. Mi-am adus aminte şi de alte cafenele care aveau acelaşi design…. Nu era un sentiment de deja-vu, era doar unul de relaxare şi de regăsire a liniştii sufleteşti.

În acest fel mi-am dat seama cât de aproape suntem că preferinţe, gândire, evoluţie, noi oamenii, indiferent de naţie, profesie sau stil de viaţă! Cât de multe locuri înfrăţite se află în lume.