Viața în doi

Noţiunea de cuplu a apărut în Franţa, în perioada specifică secolului al XII-lea. Prin această noţiune se consemna uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimţămantul partenerilor. O definire generală a cuplului o reprezintă reunirea a două persoane, a unei perechi, care are la bază o legătură constantă, o apropiere momentană.

Relaţiile de cuplu care se formează în perioada adolescenţei târzii-începtul vârstei adulte sunt cele care tind să se sendimenteze, concretizându-se în relaţii de lungă durată şi uneori în căsnicie, conform miturilor literare. 

În cartea scriitoarei Sidonia Dragusanu întitulată „Într-o gară mică”, povestea Denisei este interesantă din prisma prieteniei cu Luiza și a unei iubiri împărtășite pentru doctorul Petru. Această iubire apare la sfârșitul vieții adolescentine. Denisa a mai simțit fiorii dragostei, a unei iubiri de care se detașase, când fusese plecată în vacanța la Sinaia, iar un bărbat care se plimba cu ea și o cunoscuse într-o cofetărie, o ceruse de soția. Ea nu era pregătită și nu avea împătățea aceleași sentimente.

Sidonia Drăgușanu în cartea “Într-o gară mică” descrie relația de cuplu din perspectiva femeilor dar eu nu pot să văd această relație decât prin ochiul bărbatului. Dacă stau bine și mă gândesc la trecut, când eram în la școala generală mă jucam des cu fetele și chiar îmi plăcea. Să mă joc cu ele, nu cu jucăriile lor: păpuși, set de bucătărie.... deși îmi aduc aminte că aveam un ursuleț de pluș pe care-l consideram prietenul meu, pentru că mă aproba mereu dând din cap, cu o plecăciune și un sunet: ”mooor”. Dar nu a murit niciodată, doar și-a pierdut glasul, când s-a terminat bateria.

Totul a fost așa, până la un moment dat când am auzit o discuție între bunica mea și o prietenă a ei, care venea la noi în fiecare sâmbătă și ațipea câte un pic și se trezea speriată de sforăitul ei. Aceasta i-a spus bunicii mele:

- O să frângă multe inimi!

- Nu, o să facă fericită pe cineva! - a spus bunica mea.

Eu n-am înțeles nimic dar așteptam să văd viitorul, trăind prezentul. Am ajuns la liceu unde erau elevi cu diferite personalități. Doua fete aveau un impact emoțional puternic asupra mea: prima se ținea după mine dar nu-mi plăcea de ea, iar cealaltă era frumoasă dar nu avea ochi pentru mine.

Mi-am dat seama că nu sunt pentru mine, în momentul când stăteau cu mine în bancă la orele de engleză pentru că le ajutam, ca și pe ceilalți colegi să răspundă corect la lecție: citire și traducere. Atunci mi-am dat seama că totul este pe interes, iar confirmarea am primit-o în următorul an, când pierdusem pasiunea pentru limba engleză și am fost abandonat ca un ursuleț rămas fără baterii.

De atunci m-am îndepărtat de oameni, mai ales de reprezentantele sexului frumos. Un coleg mi-a zis într-o clipă de sinceritate:

- O să ai probleme cu femeile. Va fi greu să legi o relație.

După revederea de peste câțiva ani, fostii mei colegi erau schimbați, unii chiar în bine dar era târziu. Fata care se ținuse după mine arăta superb, ca o prințesă desprinsă din filmele de dragoste și avea o viață de familie fericită. Colega care-mi plăcuse nu mai păstra misterul și atracția trecutului, motiv pentru care încă își căuta calea prin viață.

Între timp am urmat o școală postliceală după care m-am gândit că Facultatea este ceea ce-mi trebuie de de fapt. În decursul celor doi ani de școală potliceală, noi aveam o singură fată în clasă și era ca o regină, toții fiind sub “papucul” ei. Între ea și cel mai în vârstă coleg, al cărui limbaj nu mi se părea prea convențional, s-a înfiripat o poveste de iubire care a ținut doar până la terminarea studiilor. Era clar că iubirea este cu năbădâi.

La petrecerile organizate, am fost un participant stingher, fiind printre puținii băieți care nu veneau împreună cu o fată. La un moment dat, mi-am pus întrebare: “Iubesc femeia sau ideea de femeie?”

Au urmat studiile universitare. În prima zi, aruncând o privire în clasă, am constatat că avem doar o fată. Era ca un deja-vu al etape ce tocmai se terminase, până în momentul când s-a deschis ușa sălii și a intrat o altă fată:

- Sunt noua voastră colegă. M-am transferat de la o altă facultate! - după care s-a asezat lângă mine.

Din acel moment am simțit o durere... dar nu era de la vreo boală. Am vorbit cu ea și am aflat că este mai mare ca mine: “Sunt bătrână” a spus ea deși abia împlinise 21 de ani.

Au trecut anii de facultate și mi-am pus un gând “O să mă însor cu colega de facultate”. N-am spus nimănui, doar părinților mei care se îngrijorau că sunt un pustnic. Cred că nici ei nu mă credeau....

Între timp am pierdut legătura cu ea, auzind că a plecat în SUA. Am suferit dar am considerat că viața și soarta nu mă vor abandona.

Într-o zi, bolnav fiind, am mers la doctor și acolo am revăzut-o pe cealaltă colegă de facultate și vorbind cu ea, am aflat că prietena ei (colega noastră) s-a mutat la bunici și ea mi-a oferit numărul ei de telefon.

Ajuns acasă cu inima cât un purice, am sunat... a răspuns...eu nimic, apoi mi-am reglat tonalitatea vocii și ne-am dat întâlnire. Când a venit, aproape că nu o recunoșteam! Am fost pe la magazine, la cofetărie, apoi ne-am reîntâlnit în parc și am decis să ne căsătorim. De fapt, ea a propus iar eu am acceptat.

După cinci luni, eram căsătoriți. Eu mi-am îndeplinit crezul și promisiunea legată de partenera de viață, suntem un cuplu și așteptăm pensia... care vine peste 35 de ani....

Dacă eram în prezent, era mai ușor, că ne trimiteam mesaje și iconițe pe rețelele sociale... Totuși am o dilemă: ce curs era când am văzut-o prima oară pe viitoarea mea soție! Nu ne aducem aminte niciunul dintre noi...

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2019, având ca sursă de inspirație și meditație, cărțile Sidoniei Drăgușanu.