Viața ca o scenă

Fiecare dintre noi avem propriul nostru public. Viaţa deşi este una privată, întotdeauna se intersectează cu viaţa publică. Indiferent de profesie, familie, relaţii existenţiale, avem o imagine publică care ne reprezintă în societatea de zi cu zi.

Pe rând, suntem actori, spectatori, la ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi în comunicarea cu cei din jur.

Viaţa însăşi este o scenă, pe care toţi urcăm şi avem câte o stea care străluceşte, mai mult sau mai puţin. De noi depinde cum arată şi cât va exista, steaua noastră.

Fie că activitatea noastră publică este mai intensă online sau offline, trebuie să acordăm credit celor din jur, să convieţuim împreună şi să ne dezvoltăm personal.

Pentru a nu pierde încrederea, trebuie păstrată linia armonică a legăturilor care s-au realizat şi care nu trebuie neglijată, pierdută. Orice încredere se obţine cu greu, iar uneori, se pierde mult prea uşor. Dezamăgirea este dureroasă, dar uneori, poate fi un pas înainte spre o nouă oportunitate.

Din momentul în care păşim în lumea de afară, în lumea publică, deja suntem pe scenă şi trebuie să ne realizăm rolul propus, pentru a nu dezamăgi.

Viaţa este ca un tren, care opreşte în mai multe gări, iar oamenii, publicul urcă sau coboară în fiecare staţie, unde se opreşte. Cu cât trenul este mai plin, cu atât publicul este mai larg. Trenul trebuie să-şi urmeze calea, fără a se abate, pentru a nu sperie călătorii, care-l pot părăsi pentru a găsi alte căi de deplasare, alte pasiuni, prieteni.

Publicul nu va fi niciodată acelaşi, întotdeauna va oscila cu anumite procente, în funcţie de ceea ce primeşte, de spectacolul din viaţă, de interese, de dorinţe şi de multe alte raţiuni specifice fiecăruia.

Important este, ca indiferent de probleme, necazuri, supărări, eşecuri, fiecare să-şi continue drumul, chiar dacă trebuie să se deplaseze pe căi ocolite. 

Omul, în genere, fiind fiinţa care posedă inteligenţă, este ca o trestie în bătaia vântului, care se îndoaie, dar nu se rupe!