cluc24

luni, 17 octombrie 2016

Maşină de închiriat

Uneori îţi doreşti o evadare în timp şi spaţiu. Dacă nu le poţi satisface pe amândouă.... măcar pe una dintre ele.

Timpul zboară şi uneori constatăm că totul se precipită iar viaţa are suişuri şi coborâşuri.

Mi-am permis şi eu să petrec un week-end departe de tumultul propriului oraş, alături de prietenii din capitală. Am fost plecaţi la Constanţa, scurt dar cuprinzător!

A fost un week-end perfect, până la ora douăzeci când am servit o cină pregătindu-mă să merg la gară. Atunci am constatat cu stupoare că nu aveam mijloc de transport spre locaţia mea. Nu existau trenuri, iar autobuzele sau microbuzele erau deja ocupate de câteva zile, pentru că începeau cursurile la facultăţi.

Aveam două posibilităţi: să plec a doua zi din Constanţa, sau să ajung cu prietenii în Bucureşti şi cum o fi norocul! Am ales a doua variantă, astfel că spre orele zece seara eram în capitală.

Ajuns pe străzile oraşului priveam cu tristeţe spre gara ce nu părea totuşi părăsită! Prin faţa mea trece o maşină cu o reclamă care-mi atrage atenţia: inchirieri masini . Alerg pe lângă autovehicul, notând numărul de telefon afişat. Apoi îmi aduc aminte că sunt în Bucureşti şi nu pot returna maşina... Oftez. Am sclipire... nu de lumină, doar de idee. Aveam un prieten ce urma să vină la facultate.... Îl sun repede şi-l conving să plece a doua zi, la Bucureşti cu maşina pe care eu urma să o închiriez spre casă. Astfel returnam maşina....

Apelez numărul de telefon şi am noroc. Mă îngrijorasem degeaba. Deşi era ora 22.00, cineva îmi răspunde la sediul firmei de inchirieri auto . Îmi va livra maşina în locţia dorită, având plinul făcut, actele şi documentele în regulă, iar eu trebuie să am doar permisul de conducere şi cheful de a porni în călătorie. Ambele erau la mine deci am pornit la drum, cu AMS Rent a Car, ajungând acasă în timp util!
Solutii oportune in momente potrivite!

Cum arăt la volan? Relaxat....

Ghici cine sunt?

Fie vreme bună, fie vreme rea, eu mereu îmi fac datoria. Indiferent că este lumină sau întuneric, la ora şapte îmi încep activitatea. Eu nu mă supăr dacă nu mi se dă „bună ziua” dar ţin minte... Uneori mă încăpăţânez şi ripostez dar imediat îmi revin pentru că oricum trebuie să-mi fac treaba.

În timp ce partenerul meu îşi soarbe cafeaua, ţinând cu o mână ceasca şi cu cealaltă mă dirijează pe mine, trebuie să-mi fac conştiincios, datoria. Fără mine nu există personalizare .

Sunt fericită pentru că toate documentele importante trec pe la mine şi trebuie să le avizez. Uneori sunt atât de uimită de ceea ce văd, că uit să-mi fac pe deplin datoria. Uneori am impresia că sunt folosită pe post de printer la cât de multe solicitări sunt supusă. Deşi sunt îmbrăcată în roşu simt că totul devine albastru în jur!

Încep de dimineaţă să aprob rapoarte şi cereri ale angajaţilor după care mă îndrept spre zona financiară. După ce verific bilanţurile, suspin la cheltuieli şi zâmbesc la beneficii, apoi trec la probleme mult mai serioase. Accept şi unele contracte care par avantajoase. Gata cu afacerile viitoare, să ne întoarcem la prezent.

Apare marfa şi trebuie să aprob livrările, ajutând logistica. Între timp apare câte un client răzleţ şi trebuie să-i zâmbesc pentru a parafa tranzacţiile acestuia.

Între timp apare şeful de lucrări al companiei care mă cheamă să consemnez procesele verbale ale lucrărilor efectuate. Mă simt sleită şi cineva obsearvă că dau rateuri, motiv pentru care mă hrăneşte din scurt!

Destulă pauză, înapoi la treabă. Fiecare dintre cei prezenţi au avut pauza de masă dar eu am fost preluată de la unul la altul pentru a rezolva bunul mers al companiei.

Ieri a fost un client pe la noi şi am uitat să-i acord atenţia cuvenită şi partenerul de birou a dat vina pe mine, că am fugit de la locul meu!

Au trecut cele opt ore de muncă dar eu prestez în continuare. Fie zi, fie seară, eu sunt mereu prezentă. Dimineaţa sunt prima la servici, iar seara am satisfacţie să plec împreună cu partenerul şi şeful meu. Sunt atât de mică şi obosită, că încap într-un buzunar! Am totuşi o mulţumire, că sunt prezentă în casa lui, în biroul său....

Soţia şefului a devenit geloasă pe mine deşi este conştientă că eu sunt capabilă doar să muncesc şi să produc venituri... Gata, am obosit.... Cine sunt eu?

Aş vrea să fiu secretara... dar nu.... eu sunt pur şi simplu, calul de bătaie al unei companii. Sunt ştampila Colop!

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.

duminică, 16 octombrie 2016

Banc - angajatul şi seful

Angajatul către şef:
- Mi-aţi promis că îmi măriţi salariul, dacă sunteţi mulţumit de mine...
- Cum pot fi mulţumit cu cineva care cere mărire de salariu ?!

- De unde aveţi banii aceştia? - Din sertar. - Şi cine i-a pus în sertar? - Nevastă-mea. - Şi nevasta dumneavoastră de unde îi are? - De la mine. - Si dumneavoastră de unde îi aveţi? - V-am mai spus, din sertar

Citeste mai mult: adev.ro/of47z2

sâmbătă, 15 octombrie 2016

Responsabil la perdele si draperii

“Nu poţi fi niciodată responsabil!” aşa mi se adresa lumea în general. Nu eram iresponsabil doar, că nu luam lucrurile în serios.

Pentru a demonstra că nimic nu este aşa cum pare, m-am gândit să mă schimb şi să demonstrez că pot fi altfel. Soţia mea era plecată câteva zile din localitate şi m-am decis să mă ocup de treburile casei.

Prima zi am privit în ansamblu locuinţa, de parcă abia mă mutasem. Covorul era în regulă, vasele erau curata şi la locul lor (nu le folosisem), praful nu apăruse (închisesem uşile să nu intre), florile erau udate iar la secţiunea draperii , totul era în regulă deoarece nu le-am mai tras la o parte pentru e mă uita la televizor de pe balcon, pentru că mutasem balconul în sufragerie.

A doua zi a fost mai interesant. Am aruncat o scurtă privire prin casă şi m-am dus la culcare.

A treia zi, am decis să fac şi eu ceva, deci am mutat un bibelou de pe un raft pe altul. Fericit, m-am culcat satisfăcut. Apoi a sunat telefonul. Mă gândeam că se întoarce celălalt membru al familie dar nu era aşa. Era o verişoară care o vroia pe soţia mea, ca să-i lase pentru o zi, în grija pe fiul lor. Atunci mi-a picat şi mie o idee de responsabilitate. Am spus că avem noi grijă de copil şi voi trece pe la ei să-l iau la noi. Verişoare a fost fericită şi astfel, a patra zi, m-am dus după pitic. Mă gândeam că am grijă singur de el, fac curat prin casă şi voi ajunge la rangul de responsabil.

Ajuns la verişori, acaparez copilul dar nu înainte de a vedea haosul de acolo. Mă gândeam că nici ei nu sunt responsabili. Păreau săraci, nu aveau bibelouri, perdele şi nici covor!

Cu piticul în braţe, ajung acasă şi-l plantez în sufragerie dându-i nişte jucării şi banane. Ţipă dar nu-i acord atenţie. Mă apuc de curăţenie în dormitor. Termin în timp rezonabil şi sunt fericit că este liniştite. Mă mut cu aspiratorul în sufragerie şi încremenesc. Piticul nicăieri. Încep să-l strig, dar pauză, Mă uit la uşă... nu-i, pe balcon...nu. Cu teamă privesc în jos, pe iarbă...nimic. Bine că stau la parter!

Intru în sufragerie şi.... printre perdele şi draperii , decupat, se vede un cap...de pitic. Nu apuc să spun ceva că mă împiedic de coaja de banană şi pic lat, pe jos, în râsetele copilului. Nici nu ştiu ce să fac! Să mă supăr pe situaţie, pe pitic, pe distrugerea decorului preferat al soţiei mele!

Îmi fac repede un plan, în timp ce recuperez copilul. Dau jos perdelele şi draperiile, le tai până la zona cu găuri, punându-le apoi la spălat. Nu ştiu ce program să aleg la maşina de spălat şi o fac la nimereală.

Renunţ la curaţenie şi iau copilul la plimbare, în patru labe, prin casă. Iau repede o bere să mă calmez şi mă duc în baie. Maşina şi-a terminat programul şi fericit scot materialele... Perdelele şi draperiile au intrat la apă. La propriu... au devenit mini, ca şi fustele piţipoancelor!

Mă întorc la pitic şi descopăr că berea mea a dispărut... pe jos şi o parte savurată de copil. Mă sperii şi trec la curăţenie. Piticul apasă pe tastele de la laptopul care porneşte brusc. Mă gândesc să-i pun desene animate dar, întâi să caut o soluţie pentru perdelele şi draperiile îndrăgite de soţia mea. Cu un motiv anume, ajung la site-ul cromatique unde găsesc tot ceea ce-mi trebuie. Caut rapid pedelele şi draperiile care să fie realizate din materiale naturale. Găsesc unele din bambus, in şi chiar bumbac. Descopăr că au un showroom şi mă decid să-l vizitez pentru a alege culoarea perfectă. Iat perdeaua mini într-o mână şi piticul în cealaltă pornind spre magazinul de prezentare. Piticul este fericit că se plimbă în timp ce eu sunt îngândurat.

Ajuns la destinaţie, încep să studiez produsele iar o domnişoară mă întreabă dacă mă poate ajuta. Eu aprob din cap că da, oferindu-i piticul în grijă. Apoi mă duc la altă domnişoară care mă ajută să aleg combinaţia perfectă a produselor solicitate, care să se combine perfect cu mobila, locaţia şi având culoarea semănătoare cu cea din mâna mea. Fericit, zâmbesc şi eu, responsabil. Am găsit produsele dorite, realizate din bumbac! Ar fi bune şi două perne decorative...

Returnez copilul la părinţii care au fost satisfăcuţi de serviciul pe care l-am făcut. Revin acasă unde montez şi reamenajez sufrageria care arată perfect! Am fost responsabil de două ori...

Se aude uşa de la intrare... Vine şefa... Oare obsearvă vreo schimbare? Dacă nu-i place? Repede să ascund făcăleţul!

Trebuie să-i placă, că este de calitate, ales cu suflet şi realizat cu profesionalism! Astfel am fost responsabil cu decoraţiunile interioare!

vineri, 14 octombrie 2016

Încurcături cu medici

A merge la doctor este un rău necesar. Dacă nu avem grijă de propria noastră sănătate, atunci această delăsare se va perpetua în timp ducând la probleme care se puteau evita. Dacă noi nu ne îngrijim, cine să aibă grijă de noi?

Medicina este ca o limbă străină. Nu putem înţelege totul, dacă nu primim traduceri medicale în limba noastră, cea a pacienţilor!

În anii de şcoală îmi plăcea la nebunie să merg la doctor. Aveam o figură tristă că doctoriţa se speria şi-mi prescria imediat tratamente şi-mi dădea concediu medical. Aşa am reuşit eu să evit unele momente dificila ale vieţii de şcolar. Tot atunci mi-am dat seama că pot fi şi eu un mic doctor. Mi se înfunda uneori urechea dar dacă mă strâmbam, îmi încordam muşchii feţei, reuseam să-mi revin. Începusem să folosesc des această metodă iar părinţii mei au intrat în panică şi au cerut doctoriţei să-mi scrie o trimitere la psihiatru! Normal că nu am avut nimic! Dar când am avut nevoie de adeverinţă medicală ca să mă înscriu la facultate, doctoriţa m-a trimis la consult psihiatric! Normal că nu am avut nimic dar mi-am schimbat atât doctorul (devenisem adult) cât şi tactica. Devenisem cel mai sănător om. Dosarul medical scăzuse în consistenţă, fiind doar cât o povestire, nu cât un roman!

Anii au trecut iar singurele boli au apărut au fost cele reale, scurtele răceli care la mine, ţineau mereu câte două săptămâni. Am ajuns să mă consider cel mai sănătos om de pe planetă şi zburdam prin viaţă. Mă căţăram pe copaci, pe acoperiş.... Nu-mi era frică de înălţime, până în momentul când m-am decis să mă urc să schimb un bec, de pe scară, la o înălţime de doar doi metri. Scara a alunecat, iar eu am picat... în cap. Am văzut cioburi în jur şi m-am speriat că sunt bucăţi de creier... dar erau doar bucăţi de bec. M-am liniştit şi m-am ridicat în picioare, căzând apoi, din nou, pe spate. După vreo oră, am fost zărit de nişte vecini şi transportat acasă, pe scări. Nu puteam călca pe picior şi-mi era frică să merg la doctor... dacă mi-l pune în ghips?

Până la urmă, nevoit, am făcut şi acel pas. O scurtă radiografie, nişte vorbe dulci când eram în pat şi am simţit o căldură plăcută. Ce bine era! Când să mă ridic, constat că sunt mai greu... adică piciorul. L-au pus deja în ghips, de jos până sus. M-am panicat dar nu aveam ce să mai fac. Primisesem concediu medical în urma acestei boli.... Era prima dată când totul era real, nu ficţiune! S-a răzbunat trecutul....

După 6 săptămâni mi s-a scos ghipsul dar eu nu puteam umbla. M-am dus şi la alt doctor, care vroia să repete pasul cu ghipsul dar am fost pe fază şi am refuzat. Am mers la alt medic şi nu i-am spus nimic iar acesta mi-a prescris un tratament. Era indescifrabil... scrisul nu tratamentul.

La farmacia au vrut să-mi pregătească o pungă mare cu medicamente şi eu am aruncat prosopul... adică am renunţat la plasa de pastile. Am cerut sprijin unui prieten plecat în altă lume, adică în Anglia. Acolo erau medicii noştrii cei mai buni. Prietenul mi-a solicitat documentele medicale, analizele, traduse în limba engleză pentru ca doctorul să perceapă în mod corect ceea ce aveam.

Dacă tot studiasem limba engleză, accidentat fiind şi având timp am început să traduc personal cele scrise în actele medicale. Am scris şi istoricul bolilor. După trei zile de muncă asiduă, comparaţii ştiinţă-internet, am reuşit să finalizez şi să trimit cele necesare, pe cale virtuală.

După două ore primesc un mesaj alarmant: trebuie să mă internez repede şi să mă operez. Mă sperii şi cer lămuriri. Prietenul meu îmi spune că am probleme cu mintea! Dar ce are piciorul cu mintea?

Acesta îmi comunică că datele trimise sunt elocvente şi situaţia este gravă. Încerc să-mi traduc datele pe care le-am trimis, în mod invers, din engleză în română şi ... Rămân uimit. Chiar şi eu înţeleg că sunt... suferind cu capul care nu se poate mişca, iar la scurte deplasări totul încremeneşte!

Traducerea era proastă! Decid să apelez la specialişti în traduceri din domeniul medical, care se pricep atât la medicină cât şi la limba engleză, domeniu tehnic specific. Agenția de traduceri SwissSolutions a oferit traducerea mult dorită şi am asteptat cu inima cât un gândac, răspunsul din străinătate…

Deja aveam coşmaruri cu doctori care făceau cercetări în mintea mea… Speriat, aproape că alergam pe balcon ca să ies la aer şi să mă conving că totul este doar un vis. Atunci mi-am dat seama că am reînceput să merg…. Avusesem nevoie doar de o perioadă de reacomodare şi de exerciţi fizic. Sunt sănătos! La fel mi-a transmis şi doctorul din Anglia după ce a citit datele corecte pe care le-a interpretat în adevăratul lor sens.

Dacă spuneam şi celuilalt doctor că am avut piciorul în ghips, putea să-mi spună că o să-mi revin în timp şi nu-mi mai oferea plasa de medicamente….

Bine că totul este în regulă. Sănătatea este cel mai de preţ bun al omului şi trebuie să-i acordăm o atenţie specifică.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.