Viața și obsesia timpului

 

Timpul și spațiul ne definesc în mod cert destinul. Timpul deși teoretic este identic, diferă de spațiul în care ne aflăm.

Trăim într-o perioadă în care timpul nu mai este doar un instrument de măsură a vieții, ci o obsesie.

Uneori constatăm că ceasul nu mai ticăie doar pe pereți, ci este în mintea noastră, în ritmul alert al agendei noastre zilnice, în notificările telefonului, în planurile de viitor și în regretele trecutului.

Fără să ne dăm seama, ne-am transformat viața într-o cursă contra cronometru, uitând adesea că timpul nu este un dușman, ci un martor tăcut al alegerilor noastre.

Încă din copilărie, noi suntem învățați să trăim „în timp” adică: să fim punctuali, să respectăm termenele și să învățăm să ne planificăm conform obiectivelor noastre.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, începem să ne temem că timpul „se scurge”, că „nu avem destul timp”, că „timpul ne scapă printre degete”. Această obsesie cu timpul nu este altceva decât teama noastră profundă după conștientizarea faptului că viața este limitată.

Obsesia timpului ne face adesea să uităm să trăim cu adevărat. Ne gândim mereu la ce urmează, la ce-am pierdut sau la cât ne-a mai rămas.

Timpul trece altfel când suntem în vacanță  și ne relaxăm față de o zi obișnuită când alergăm efectiv pentru a face față nevoilor.

În loc să ne bucurăm de prezent, ceea ce de fapt este singurul timp care ne aparține cu adevărat, noi ajungem să ne risipim energia în griji inutile.

Am ajuns ca să trăim așteptând weekend-ul, sărbătorile, concediul, vacanța, pensia sau o „vreme mai bună”. Ironia sorții și a vieții, este aceea că în timp ce așteptăm să trăim, viața trece.

Dar timpul, în esență, este neutru. Nu el este vinovat că îl simțim ca pe o povară. Noi suntem cei care l-am umplut cu presiune, obiective, țeluri, termene, așteptări și teamă.

În realitate, timpul nu cere nimic de la noi, deoarece el curge, pur și simplu, ca o apă curgătoare în sensul său obișnuit.

Ce facem noi cu acest timp este ceea ce contează. Viața noastră de fapt este o cursă contra cronometru și totul depinde de noi și de modul în care ne gestionăm interacțiunea cu tot ceea ce este în jurul nostru.

Poate că soluția nu este să luptăm împotriva timpului, ci trebuie să ne împrietenim cu el. Să înțelegem că fiecare clipă este o oportunitate, nu o provocare spre a „face ceva productiv”, ci doar aceea de a fi prezenți, reali, autentici.

Viața nu este o listă de sarcini care trebuie bifate, ci o succesiune de clipe trăite cu sens, cu bucurie, dragoste și suflet împăcat.

Timpul parcă se scurge mai repede, lucrurile pe care le avem de făcut sunt tot mai numeroase și alergăm. Cum putem spune că timpul este nesemnificativ? Timpul este o componentă a vieții prin care ne măsurăm faptele bune, sentimentele pozitive și ne bucurăm de bogățiile pe care le-am întâlnit în viață.

Alergând prin viaţă, nu reuşim să găsim valorile morale ale vieţi. De multe ori redescoperim micile plăceri ale vieții și ne bucurăm de ele, deși uneori ne opresc din alergarea prin viață, simțind că timpul ne presează.

Omul se adaptează ușor tuturor nevoilor dar uită ceea ce este mai important pentru sine, adică faptul că are o viață pe care trebuie să o trăiască la intensitate maximă alături de cei dragi, pentru că adevărata bogație din viață, o reprezintă oamenii în general și prietenii în special.

Alergând obsedați de timp, riscam să alunecăm pe un firicel de gheață care ne poate costa o parte semnificativă a vieții. Totul depinde doar de noi, de modul nostru de gândire, de ceea ce ne dorim de fapt, nu de ceea ce trebuie să facem pentru ochii lumii și nu numai.

În final, timpul nu este inamicul vieții, ci doar încadrează existența fiecăruia.

Dacă privim timpul altfel decât un cronometru, poate ca pe un dar prețios, noi vom (re)descoperi că nu avem nevoie de mai mult timp, ci de mai multă viață în timpul pe care îl avem.