În urmă cu câteva zile, soţia
mea, a anunţat că urmează să mergem la o întâlnire a fostele colege de liceu.
Deja auzeam zeci de voci, gălăgie…
Noaptea m-am culcat cam stresat
şi am avut coşmaruri. Eram copil mic, mă plimbau femeile din braţe în braţe,
vorbind într-una. M-am trezit transpirat. Soţia mea, văzând că sunt treaz m-a
anunţat:
-
Prietena noastră, Gia, nu poate veni. Nu are cu cine
lăsa copiii. Of…ce păcat…
-
Păi să-i lase la noi, stau eu cu ei, două ore… ne uităm
la meci, beau o bere…
Soţia mea priveşte uimită la
mine:
-
Eşti sigur că vrei să stai cu cei doi copii? Să nu
crezi că vă uitaţi la televizor, la meci în special.
-
Da..da… aşa este. Decât să fiu între zeci de
femei…vorbitoare, mai bine cu doi copii!
-
Bine.
Soţia mea discută cu prietena ei
pe internet, iar problema este închisă. Cei doi copii vor sta cu mine câteva
ore. Ea are doi copii, un băiat şi o fată, unul dintre ei sugar, celălalt de
cinci ani…. Nu ştiu care-i fata, care-i băiatul, dar aflu!
Dimineaţa cu pricina, începe mai
repede. Merg la piaţă, să cumpăr una, alta… obiecte nu femei!
Tot gândindu-mă şi căutând cele
necesare la un moment dat, mă sperii!
Văzusem o femeie cu două capete! Fals. Era o
femeie şi un copil, fetiţă,
ce se afla
în braţele ei, transportată într-un
port-bebe .
În final, se apropie ora… Soţia
mea şi prietena ei se salută, îmi pasează fetiţa şi plasează căruciorul cu
bebeluşul în sufragerie. Doarme. Poate nu se trezeşte până se întorc ele.
Fericit că totul este bine, îmi
iau o bere pentru mine şi un suc pentru fetiţă. Îi ofer salteaua şi jucăriile,
pornind televizorul. Până să desfac berea,
zup, se schimbă postul TV, navigând şi oprindu-se la desene animate. Mă uit la
fetiţa care îmi comunică senină:
-
Ne uităm la desene!
-
Păi joacă-te… eu mă uit la meci..
-
Nu…desene!
-
Păi vedem meciul… o oră, apoi desene…
-
Nu. Desene. Eu sunt mică şi am prioritate. Sunt în
vizită şi trebuie să-mi faci capriciile, cum zice mama!
-
Of…
O las în pace. Ştiu că se va
plictisi… După câteva minute, se joacă, fără a mai acorda vreo atenţie
televizorului. Schimb canalul, îmi iau doza de bere, dar zup, canalul revine la
desene animate:
- Eu mă uit…aud…
- Bine…
- Eu şi Scutecilă suntem şefi!
- Cine?
- Scutecilă.
- Cine este?
- Bebe… stă în scutece, deci e
Scutecilă!
Oftez şi o pornesc spre
sufragerie, cu gândul să mă uit acolo, în surdină, la televizor. Fac un pas şi
aud un scrâşnet. Mă opresc. Ascult…încă un pas, apoi un scrâşnet. O fi de la
parchet!
Atâta gândesc că mă sperii de pic
pe jos. Un cap mic se plimbă prin aer! Era mogâldeaţa, Scutecilă cum îi spunea
surioara. Se trezise.
De atâtea sperieturi într-o
singură zi, puteam face infarct…bine că nu am probleme de sănătate.
Iau mogâldeaţa care începe să
bolborosească. Îl pun înapoi în cărucior şi plânge. Îl iau în braţe, ne asezăm
la televizor dar obosesc. Îl pun în pat dar ţipă iar! Îl iau în braţe şi apare
sora mogâldeţei, cu sfaturi:
-
Trebuie ţinut în braţe!
-
De ce?
-
Aşa este obişnuit.
-
Am obosit.
-
Leagă-l de tine.
-
Cum?
-
Mama îl ţine lipit…legat..
-
Da?
-
Da. Are nişte curele ceva…ca la căţei! Acum s-a
stricat…dar era bine!
Mogâldeaţa nu mă lasă în pace. Îl
pun pe saltea, între jucării şi un maimuţoi de pluş, uriaş şi o pornesc spre
ieşire.
-
Pleci?
-
Mă duc la vecini să iau ceva.
-
Scutecilă plânge.
-
Acum nu… Mă duc să iau ceva.
-
Vin cu tine, să nu fugi! Ai responsabilitatea noastră –
spune hotărâtă fetiţa.
O iau cu mine şi coborâm repede
la vecinii din apartamentul de sub noi. Acolo locuia o colegă de şcoală,
măritată şi cu un bebe ca al meu…adică cel în vizită. Avea un marsupiu
ergonomic pentru bebeluş..
Îmi deschide repede uşa şi
eu mă bâlbîi, încercând să explic ce vreau. Apare şi soţul ei. Fetiţa mă
ascultă, vede că nu ne înţelegem şi spune:
- Vrea o lesă din piele ca să
lege pe Scutecilă de el. Să nu fugă!
Între timp suna soţia mea. La
telefon este prietena ei care vrea să afle cum decurg… ostilităţile.
Mă bâlbăi, iar fetiţa îmi ia telefonul,
spunând câteva cuvinte după care închide:
-
Mami nu avem timp. Ne distrăm şi suntem ocupaţi. Pa..pa!
Ajuns în camera cu mogâldeaţa…
simt că mă apucă leşinul. Acesta nu era nicăieri. Mă uit sub masă, prin
dulăpior, iar sub masă… unde apare şi fetiţa care spune:
-
Bau!
În acel moment, ursul de pluş pică
pe mine, apărând un căpşor de mogâldeaţă din locul unde fusese jucăria…
Fericit, iar mogâldeaţa şi-l
pregătesc pentru plimbarea cu hamurile.
Câteva minute, liniştea este
…normală. Apoi mogâldeaţa începe să plângă. Mă uit la el, iar el la mine, tace,
plânge. Mă strâmb, râd dar… Fetiţa îmi dă indicaţii:
-
Trebuie să-l schimbi!
-
Cu alt băiat!
-
A făcut treaba mare! Scutecilă are nevoie de scutece
noi!
-
Aha…. şi?
-
Are mami scutece în cărucior. Te ajut! Uraaa!
Când aud
aceste informaţii simt că totuşi este mai bine la o petrecere… Noroc că se aude
uşa
de la intrare… Salvat de uşă!
Fetiţa era călare pe spatele meu, echilibrând mogâldeaţa care stătea lipit de
burtă utându-se cu ochii mari la noi.
Mama se ocupă
de mogâldeaţă iar fetiţa spune fericită:
-
Ce bine a fost! Când venim iar?!
Femeile sunt
uimite, dar nu mai mult decât mine.
Am fost
lăudat, de două femei, nu de una singură! Am plimbat mogâldeaţa folosind
poziţia naturală M, de şedere a bebeluşilor care este recomandată de ortopezi.
Nu ştiam, dar observasem că este confortabil! Adică mogâldeaţa a stat cu
genunchii mai sus deâct şoldurile, astfel a format litera M, între fund şi
picioare!
După plecarea
lor, în timp ce returnez obiectul împrumutat la vecini, ştiu ce cadou să ofer
de Crăciun, mogâldeţei. Revin în camera mea, îmi desfac berea care mă aşteptase, pornind televizorul
şi adormind….
În timp ce
notez aceste amintiri, apare soţia mea care îmi spune, că fetiţa şi mogâldeaţa,
fiecare în limbajul său, întreabă de mine….
