Cris….Smile!

În sfârşit am avut şi eu o zi liberă.

Eram fericit, chiar dacă soţia mea, a avut grijă să-mi traseze diverse sarcini casnice, ca să nu mă plictisesc. Important era că puteam sta liniştit şi să-mi văd de ale mele.

Zâmbesc. Adică respect cele spuse de colegii mei: Cris Smile! În traducere, Cristi, zâmbeşte! În general nu prea zâmbesc, căci am o problemă cu un dinte care pare cariat dar nu mă doare. Cris vine de la numele meu.

Când te doare ceva, orice te enervează. Dar mereu, fiecare preferă durerea intermitentă mai mult decât pe cea puternică, stresantă, precum şi auzul unei freze….

Am pus la spălat mai multe serii de haine, am făcut curat şi mai aveam doar un lucru de făcut: să întind rufele în pod şi să le aduc pe cele uscate.

O pornesc spre îndeplinirea misiunii finale. Totul se desfăşoară perfect, ca şi soarele zâmbitor prin crăpăturile din pod. Cobor agale cu rufele acoperindu-mi tot spaţiul vizual, deschid uşa şi pătrund mai mult pe pipăite.

Deodată simt că am călcat pe ceva şi aud o voce:

- Am venit pe la voi…Uşa era deschisă!

Atât am auzit, până să cad pe jos, cu rufele acoperindu-mi faţă. Mă ridic, o privesc pe vecina pensionară care are în program vizite obişnuite la cei din bloc şi privesc spre ceva ce-mi picase în palmă în urma contactului meu cu podeaua şi uşa.

Mă uit la obiect, apoi privesc în oglindă... Un dinţişor, cel cariat...se hotărâse să-şi părăsească locaţia!

Uite aşa, în unica mea zi liberă, a trebuit să fac o vizită la un cabinet de stomatologie .

Nu mi-a fost uşor, dar am fost nevoit din cauza durerii şi a aspectului facial.

Ajuns la clinica unde mă programasem, mă asez liniştit pe canapea. Asistenta mă priveşte şi eu mă prezint atât personal cât şi cu dorinţele mele.

Mă uit în jur şi descopăr că este linişte. De obicei, în copilărie, la dentist se auzeau zgomote de freze, urlete, ţipete, iar unii pacienţi alergau urmăriţi de doctorii cu halatele de pe care picura sângele… Brr! Mă ia cu friguri deşi este cald!

Atât apuc să gândesc că reapare asistenta şi mă pofteşte în cabinet.

Mă duc temător, mă uit în jur şi mă asez pe scaun. Asistenta îmi pune repede un barbişon ca şi cum s-ar pregăti să mă …. servească! 

Apare doctoriţa care-şi pune o “botniţă” întrebându-mă unde mă doare. De frică, durerea a dispărut, noroc că se văd urmele luptei mele cu podeaua!

Doctoriţa îmi spune că este nevoie de un implant dentar  şi mă trezesc cu un ac în gură. Fac ochii mari, cât cele mai mari cepe, dar nu se întâmplă nimic. Doctoriţa îşi retrage mâna şi pleacă la birou.

Mă gândeam că se uită pe vrea reţea de socializare, moment în care simt că amorţesc. Până să mă dezmeticesc, doctoriţa este iar lângă mine. Îmi comunică verbal, şi prin semne, că dacă am dureri să-i fac semn din mână. Repede execut solicitarea, iar aceasta zâmbeşte spunând că încă nu a făcut nimic, nici nu m-a atins!

Aştept să înceapă pentru a-i face semn că mă doare. Doctoriţa începe să presteze ceea ce şi-a propus iar mie îmi este teamă să mişc mână pentru a nu crea panică. Mă retrag în scaun, strâns lipit, fiind atât de mic că probabil încăpeam şi în cutia cu chibrituri de pe masă. Între timp, observ că freza revine pe poziţia de repaus şi sunt anunţat că mi se va lua un mulaj pentru dintele care trebuie înlocuit, urmând ca peste câteva zile să fiu gata, rezolvat.

Interesant că nu m-a durut….

După câteva zile, colegii nu mai trebuiau să-mi spună Cris Smile, pentru că zâmbeam la orice, pentru că eram conştient că totul este în regulă.

Un simplu dinte, face cât un zâmbet, oferind încredere şi recunostinţă în acelaşi timp! Uite aşa, veselia a revenit în viaţa mea….

Acest lucru este valabil pentru toţi!

Apropo, o dată începută o treabă, trebuie continuată. Am început să merg periodic, la câte un control…