cluc24

luni, 21 noiembrie 2016

Lemnul nu-i lemn în chineză...


Anii trec, viaţa îşi urmează cursul iar speranţele sunt şi ele pe undeva….
A trecut un an de la căsătoria mea. Cu această ocazie, naşii au decis să ne invite la o cină festivă, la restaurant. Eu sunt mai degrabă un om al casei, nu atât muncitor în casă, cât om de odihnă…. acasă.
Am acceptat această invitaţie, pentru că nu aveam ce face. Naşii, soţia deja îşi făceau planurile şi nu-mi permiteam să mă opun. Oricum, era timpul să ne ocupăm şi de noi, de sufletele noastre.
Am plecat de acasă să ne întâlnim la locul faptei cu familia care ne-a călăuzit primii paşi la întemeierea familiei. Urcând în taxi, mă uit la soţia mea, aşteptând să indice adresa corectă, deoarece eu nu o reţinusem, fiind ocupat cu alte probleme. Şoferul se uita insistent la mine, în timp ce pornea motorul.
- Vă spune soţia mea…
- La Wu Xing – spune ea uitându-se pieziş la mine.
Eu tac, dar nu din cauză că nu ştiusem locaţia… Mă speriasem când am auzit de numele acesteia. Acolo este mâncare chinezească! Eu nu suport orezul…mereu am spus că chinezii au ochii mici din cauza orezului! Cum se poate!
- Da. La WuXing ştie! – spune vesel şoferul.
- Da. Este un restaurant recomandat de multe persoane.
- Are mâncare bună. Acolo am servit cea mai bună specialitate. Le zicea Furnici în copac.
- Sunt bune?
- Foarte bune!
Eu mă uit la cei doi, ca la un film străin, din care nu înţeleg nimic. probabil, eu fac parte din alt film. Orez…Brr! Furnici? Poate ne pune pe noi să le adunăm. Deja simţeam că sunt sătul, deşi nu mâncasem nimic toată ziua!
Ochii mei era bulbucaţi, iar şoferul se tot uita la mine, gândindu-se că mă simt rău… Nu era departe de adevăr. Mă gândeam la o scuză ca să plec de la restaurant… Nu m-am gândit să rog un coleg de la servici să mă sune ca să dispar din restaurant.
Am ajuns şi coborâm după ce achit cursă. Naşii erau deja acolo şi ne fac cu mâna. Ne îndreptăm spre ei, eu cu paşi din ce în ce mai mici. Ne salutăm, ne sărutăm şi intră. Ajungem la masa rezervată. Ni se aduce meniul care este studiat intens de cei prezenţi. Nașii au început să discute diverse teme și se mai întrerupeau pentru a-și alege consumația:
- Eu aleg furnici în copac iute  – spune nașa.
- Atunci eu îmi iau pachețele de primăvară – spune nașul.
Soția mea își alege același meniu cu nașa, fiind solidară cu ea. Eu habar nu am ... Dacă eram atent ieri și știam unde ajungem, vorbeam cu chinezii de la firma unde lucrez, că erau destui în vizită pe la noi.
Vine chelnerița să preia comanda. Îi las pe ceilalți să-și expună propunerile iar când ajunge la mine, gândesc  și spun fără oprire:
- O bere și ceva fără orez... Nu știu ce...Îmi recomandați ceva? Salată... – mă sperii și eu de ceea ce spun, că acasă evit în general salatele.
- Urechile de lemn sunt bune – spune chelnerița, aprobată de nași.
Oare ce o fi...se referă  la mine că nu am auzit-o prima oară când a venit la masă? Cum să mănânc urechi.. și de lemn! Să nu mă fac de râs, accept, dând ușor din cap. Chinezii oare nu au semnele invers? Adică da să fie nu şi viceversa? Dacă nu-mi place, că sigur nu-mi place, pot spune că a fost o greșeală de comunicare.
Chelnerița pleacă iar discuțiile continuă, dar eu sunt stresat de ce voi primi ca meniu... Nu se poate să comandăm de la alt restaurant? Poate consum doar băutura... Stomacul meu strigă după ajutor. Oftez. Apare meniul. Închid ochii și fac gesturi involuntare. Aud cum se asează farfuria în fața mea și un îndemn, sper că nu ironic:
- Poftă bună!
- Mulțumesc – spun din instinct.
Deschid ochii doar după ce pleacă chelnerița și aud agitația de la masă, semn că se servește mâncarea. Deschid ochii și constat că nu este o farfurie în fața mea și un blid... plin ochi! Studiez componentele: castraveți, ardei gras... până aici este ok! Gust...hm! Are sare... ulei de susan...și probabil condimente chinezești. Caut urechile...adică lemnul! Amestec de zor de parcă aș vrea să se înmulțească conținutul! Ceva cu gura mare, se află în blid...sunt ciuperci. Probabil ele dau denumirea salatei. Intru repede  pe internet, de pe telefonul mobil și aflu că urechile de lemn sunt ciuperci exotice, specifice mâncărurilor chinezești. 

Mă liniștesc și încep să mănânc...savurez... Este perfect! Chiar am găsit un meniu ideal. Poate voi mai comanda cu livrare acasă, când nu avem timp să gătim... adică soția mea să presteze acest serviciu că eu nu reusesc să fac nici cartofi pai....
Întâlnirea a fost una fructuoasă și plăcută. Ajuns acasă m-am verificat în oglindă. Nu aveam ochii mici ca chinezii deci...

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.

2 comentarii:

  1. Ador urechile de lemn, dar si povestile savuroase. Maine sper sa gasesc ceva de post la chinezii mei de peste drum, ca la ce pofta mi-ati facut...cu furnicile, pachetele si minuni aromate, nu pot sa astept sa ajung la WU xing!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pofta buna...si sa nu aiba nimeni ochii mici! :)

      Ștergere